Făcând o retrospectivă a anulului recent încheiat s-ar putea spune că totul e pe ducă în România, nu se mai poate face nimic şi cel mai bine ar fi să ne risipim în toate zările. Nici măcar atmosfera sărbătorilor de Crăciun nu a îndulcit amarul vieţii noastre de zi cu zi.
Ca tot omul de rând de pe aceste urgisite plaiuri mi-am petrecut sărbătorile acasă cu familia. Fireşte că nu am scăpat ocazia să petrec ceva timp şi pe facebook, micul refugiu cibernetic al multora din cei care refuză să capituleze în faţa tot mai agresivei pandemii de ciumă portocalie ce bântuie pe la noi. În noianul de mesaje de genul ” Fie ca…” sau mai secile “La mulţi ani!” şi “Sărbători fericite!” unul mi-a atras atenţia . E din partea unui om mai în vârstă , ale cărui cuvinte au greutatea dată de experienţa celui care a văzut şi trăit multe la viaţa lui. Îl redau mai jos:
“LA MULTI ANI, PRIETENI!
Timpul trece prea repede. Mult prea repede. Daca, pana la o varsta, aveam impresia ca anii care veneau se adunau, acum sunt sigur ca anii care vin se scad. Poate si din acest motiv, simt tot mai mult nevoia oamenilor, nevoia de a comunica cu oamenii. Poate si din acest motiv, ma aflu aici, intr-un spatiu virtual dar atat de primitor si prietenos.
Vine un an nou, complet diferit de ceilalti, de pana acum. Daca pana acum, puteam banui si ne puteam organiza viata pentru a intampina un an nou, acum nimeni nu poate spune ce va urma. Un lucru e sigur. Va fi greu.
Dar, de multe ori, cei dinaintea noastra s-au confruntat cu perioade grele, chiar dramatice si le-au depasit.
Un sofer batran – asa imi parea mie, atunci, – mi-a pus, pentru prima oara, volanul in mana. Ma urmarea cum conduc si-mi repeta ceea ce el considera a fi sfatul cel mai important. Imi spunea sa privesc drept inainte, spre drumul meu, sa observ obstacolele dar fara sa le privesc … pentru ca, daca le voi privi, inevitabil, ma voi duce spre ele …
Mi-e teama ca, astazi, asta se intampla cu noi. In loc sa vedem limpede drumul nostru, al fiecaruia, al tuturor, al Romaniei, vedem doar ceea ce ne opreste. Vedem obstacolele si ne blocam in ele. Romania reala, ca vrem sau nu vrem, este aceea pe care o vedem in strada, in jurul nostru, pe ecranele televizoarelor. O tara distrusa, plina de obstacole. Intr-o tara in care nu mai exista mass-media, intr-o tara cu o presa prostituata politic, indiferent de partea cui ar fi, nimeni nu ne mai arata drumul, ni se arata isteric doar obstacolele.
Drumul trebuie sa-l gasim singuri, renuntand la dependenta de informatia publica, partizana si, nu de putine ori, incorecta, mistificata. Trebuie, fara sa parasim comunicarea din spatiul virtual, care ne-a adus impreuna, sa coboram in viata reala. Sa ne adunam in jurul unor obiective, oricat de putine, dar realiste si temeinice. Sa ignoram, pentru o vreme, diferentele de optiuni politice, ambitiile personale, atat de importante pentru fiecare, si sa ne salvam viitorul.
Sa ne amintim de jocurile copilariei, sa ne recunoastem folosind o parola, un cuvant cheie care, macar pentru o vreme, ar trebui sa fie … Romania.”
Recunosc cinstit că m-a emoţionat un pic ceea ce ne-a scris prietenul George, dar m-am şi bucurat în acelaşi timp. M-am bucurat că totuşi anii de comunism, urmaţi de anii de democraţie originală molipsită în ultima perioadă de o pandemie de ciumă oranj-pedelistă nu ne-au pervertit tuturor gândirea. M-am bucurat că mai există oameni care inspiră încredere, care cred că pot scoate ţara noastră din marasmul în care se zbate acum şi să o ducă pe calea cea bună. Pentru că va veni şi vremea lor cât de curând ,nouă revenindu-ne sarcina de a-i scoate la lumină prin doborârea regimului de tentă nazistă care se află acum la putere. Doamne ajută-i pe români.
Imagini precum cea din poza alăturată pot fi întâlnite din ce în ce mai des în parcurile şi spaţiile publice din milenara urbe de pe Someş. Mai mult ca sigur sunt rezultatul “muncii” unor fani înrăiţi ai artelor marţiale. Spun înrăiţi în sensul că un adevărat fan al artelor marţiale nu va face niciodată aşa ceva. Le recomand ălora care se cred discipolii lui Bruce Lee sau Jackie Chan să-şi reverse “energiile creatoare” pe copacii din parc, pe ăia mai bătrâni. Nu de alta dar şi “maeştrii” lor făceau chestii de astea, adică dădeau în câte o bârnă înfiptă în pământ până le curgea sângele. Dar deh, peste scena asta vajnicii “brus li” sau “gechi cian” sătmăreni trec prea repede pentru că e mai cool să dai cu bulanul într-o bucată de plastic.
